I can be a ..winner.

23 07 2011

Lupt împotriva unei forţe invincibilă şi invizibilă, dar care ştie să-ţi facă simţită prezenţa prin diferite moduri. O briză caldă într-o dimineaţă însorită sau acel lucru care accentuează albul care te înfricoşează datorită .. vântului. Iar eu acum, îl simt, trece pe lângă urechile mele cu fiecare pas pe care îl fac, mai repede. Şi mai repede. Cu cât le poruncesc picioarelor să alerge mai repede, cu atât vântul parcă îmi vorbeşte..

–         Te doare ?

–         Nu.

–         De aceea, fiecare pas al tău e tot mai apăsat ? Parcă îţi vine să baţi pământul..

–         Vreau să alerg. Vreau să simt că pot să alerg fără oprire, fără să mai privesc în spate. Pentru ce ?

–         Pentru cine, poate..

–         Mersi, acum mă laşi ? Alerg ca să fiu singură. Fără griji în suflet, fără probleme, doar eu şi … infinitul. Măcar pentru o clipă.

–         Da. Alergi ! Dar ştii că o să te întorci.. ştii că problemele sunt acolo.

–         Ştiu. Ştiu că îmi permit să fug doar pentru o clipă. Ştiu că trebuie să mă întorc şi să îmi rezolv toate „necazurile”. Dar mai ştiu că îmi este permis să am un moment de respiro, în care nimic şi nimeni nu contează. Suntem doar noi doi, într-o competiţie. Şi da, am să te înving.

–         Nu poţi .

–         N-ai habar cine sunt.





Fără destinaţie !

27 06 2011

Un oraş mare, chiar gigantic pot spune, iar eu ? un punct mic cu o cămaşă largă, un ghiozdan atârnând în spate..încercând să găsesc .. ceva. Nu am habar ce. Sunt doar eu şi căştile, doar eu şi o mulţime de suflete grăbite. Şi se pare că numai eu sunt înceată şi le încurc ritmul. Unde se duc toţi ? De ce toţi au o destinaţie, iar eu hoinăresc ? Nu ştiu nici măcar încotro merg, merg de aiurea şi poate voi găsi acea destinaţie. O las să mă găsească ea şi eu mă bucur de minunăţiile pe care le văd. Un turist prin atâţia oameni, mi-e şi frică să-i întreb de un anumit loc, căci sigur mi-ar trage o privire, gen „ ce mama naibii vrei şi tu ? după ce că am atâtea pe cap..”, aşa că renunţ. Mai bine mă orientez singură, capăt mai multă experienţă. Şi distracţie. Căci uneori în loc să ajung în partea care trebuie, ajung în capătul opus. Dar şi nervi. Că nu reuşesc din prima. Şi încerc, mă ridic, mă calmez şi mă duc unde vreau. Pentru că pot, iar asta îmi oferă încredere în mine. Nu m-au doborât anumiţi oameni, şi mă doboară un oraş? Ei, asta-i culmea ! Niciodată. Aşa că eu continui să explorez oraşul meu gigantic, iar apoi lumea întreagă. Mi-a spus cineva odată, un om căruia îi datorez multe că viaţa-i scurtă. Şi acum ştiu că n-am nicio destinaţie, merg oriunde vreau, oricând vreau.





Prietenie.

15 06 2011

-băi am făcut ce-am făcut..şi uite că ne-am rătăcit.

-vreaaaaau acaaasăăăăăăăă !

-calmează-te bă, găsim noi drumul, nu-i problemă de asta. Alta e problema. Mâncare mai avem ?

-un sandwich..şi un snickers.

-fuck. La cât de mare e pădurea asta..cine dracu ne-a pus pe noi să înotăm ? acum nici telefoane nu mai avem…

-dar mie mi-e frică. Eu vreau acasă, acum. Serios !

-hai mă fată calmează-te.. nu păţim nimic !

– da mă ? ştii câţi au fost muşcaţi de urşi şi mai ştiu eu ce ?

-e hai, că te bag în pizda tactului şi a mătii.

-ţine-mă de mână.

-fricoaaaasoooo ! hai că începe să se întunece, să încercăm să aprindem focul.

-parcă sunt la nu ştiu ce emisiune.. bine. Mă duc să aduc lemne.

-auzi, dar avem cu ce să aprindem ? J)

-da, e un chibrit prin ghiozdan..parcă. dar nu mă mai duc să iau lemne, mi-e frică singură. Vii cu mine !

-hihi, adorabilă eşti.

..după ce au aprins focul, au încercat să-şi facă un aşternut încât să doarmă aproximativ..ok.

-uite,ia tu sandwich-ul. Mie nu mi-e foame. Iar snickers-ul îl ţinem pentru mai târziu,ok ?

-dar..

-niciun dar. Taci şi mânâncă. Mă bag la somn.

-nu.. eu nu pot să dorm.

-tot ţi-e frică ? eşti cu mine..

-bine.

Tac 15 minute, când asta mică..

-dormi ?

-acum nu.

-bă, nu ştiu ce m-aş face fără tine.

-mi-e somn…

-mersi bă, pentru sandwich, că mă suporţi.

-n-ai pentru ce, când n-am eu grijă de tine ?..dar vorbim mâine, mi-e foame, dar vreau să dorm..

-păi mănâncă !

-nu..trebuie să mănânci tu, să te hidratezi.

-dar tu ? jumi juma sau nu mănânc deloc.

-copil bleg ce eşti. Bine, hai dormi te rog. Nu păţeşti nimic.

-e nu.

– BĂ ! ai încredere în mine sau nu ? ce mama dracu ?

-noapte bună şi vise plăcute..

Iar asta mică s-a prins că cea mai bună prietenă a ei poate face orice. O apără de urşi..de şerpi, îi dă toată mâncarea..ca să îi fie ei bine. A pupat-o pe frunte şi s-a pus la somn, fără pic de teamă.

 





Să fie şi un titlu ?

7 06 2011

În ultima vreme, nu mai am imaginaţie de absolut nimic. Cheful lipseşte cu desăvârşire, la fel şi timpul. Ieri am început munca, prima mea slujbă cum ar veni. Şi sunt destul de mândră, sper să şi rămân acolo căci îmi place😀. Iar terminarea clasei a X a îşi face simţită prezenţa, mediile se încheie, ore nu prea mai facem, iar oficial pot spune că nu mai am nimic de învăţat sau de scris ! Şi nu prea mai ştiu ce să spun, sunt cam obosită..şi nu am chef să scriu, încă trăiesc, dar mai mult dorm pentru că am nevoie ! Ne auzim la viitoarea postare..sper să fie cât de curând.





Prima plajă !

29 05 2011

În ultimele zile, nu prea am mai fost activă pe aici, am avut treabă, am fost mai des pe la voluntariat şi a trebuit să-mi recuperez somnul, căci programul meu era dat peste cap în adevăratul sens. Iar acum, e mai relaxant, mediile încep să se încheie şi sunt mândră de cum termin, dar subiectul acesta îl voi păstra pentru altă ocazie ce soseşte curând.

Ca să pot începe, ieri am făăăcut prima plajă ! În sfârşit !

Apa ? Rece la început, genial de caldă apoi.

Soarele ? Fieeerbiiinte !

Bronz ? Roşie ca focul şi puţin neagră :))

După vreo 4 ore de prăjit la soare, pot spune că îmi era dor să mă usture şi să mă mănânce pielea. Sau să simt marea rece cum mă loveşte, ochii deschişi pe sub apă. Nu cred că există prea multe cuvinte care să exprime ceea ce simt. Cred că tuturor ne era dor, şi probabil pentru unii, încă vă este dor. Dar vine vacanţa acuşi !





Trenul meu, al tău, al tuturor..

24 05 2011

Aştept trenul de atâta timp, m-am plictisit să stau pe un scaun amărât unde au mai stat alţi oameni, care s-au ridicat şi nu au fost nevoiţi să mai aştepte. Dar eu trebuie să stau, căci al meu tren parcă nu vrea să mai vină. Al meu tren, sper că mă va duce acolo unde am nevoie. La o oră fixă. Răbdarea mea începe să dispară când tot văd că alte trenuri sosesc pe aceeaşi linie, dar nu e al meu. Iar atunci când obosesc să stau, devin energică. Îmi mişc picioarele, mâinile, fac mişcare pe loc. Iar o bătrânică, care stătea la două scaune diferenţă de mine, mă observă..
– Are întârziere ?
Mă uit ciudat către ea, căci îmi vorbea de parcă m-ar cunoaşte.
– Da .
– E un semn.
Acum nu mă mai uitam ciudat, era ciudată pentru mine.
– Da. Probabil în capul tău sunt nebună.
– Nu, doamnă, doar că.. nu cred în semne.
– Gândeşte-te, au trecut trei trenuri pe linia ta de viaţă. Şi le-ai ratat pentru că aştepţi trenul potrivit. Cât timp ai pierdut până acum ? Ajungeai la destinaţie. Chiar dacă poate trebuia să schimbi trenul. Însă asta e toată frumuseţea. Nu poţi merge doar înainte. Trebuie să ai timp ..şi pentru a te bucura de micile lucruri care îţi sunt oferite. Timpul e scurt, fă-l să pară mai lung, nu îţi aparţine, pentru că el e un spirit liber, dar poţi profita..
În timp ce îmi spunea aceste lucruri, am observat o durere în cuvintele sale. Parcă simţeam că îmi povesteşte de ea. Că pentru aceasta, a fost prea târziu. Dar pentru mine, nu. Atunci am înţeles că mă cunoaşte şi de aceea îmi vorbea frumos. Nu scurt şi la obiect. Iar apoi aud vocea acelei persoane care anunţa când vine trenul. Şi se pare că avea să întârzie şi mai mult. M-am uitat la bătrânică, s-a uitat la mine. Îmi zâmbea.
– Va veni un tren, te aşteaptă.. îmi spuse pe o voce liniştitoare.
– Vreţi să spuneţi că ne aşteaptă. Dumneavoastră mergeţi cu mine. Niciodată nu e prea târziu.
Nu a trebuit să-i spun de două ori, căci am plecat amândouă, mai fericite ca niciodată. Către drumul nostru.





Perfect ?

22 05 2011

Nu pot să dorm, ştiind că eşti chiar lângă mine. Prefer să te privesc, să-mi dau seama cum de ai ajuns să fii doar pentru mine. Îmi trec mâna uşor prin părul tău, să simt că eşti real. Măcar pentru o secundă, am impresia că nu mai visez. Privirea ta când dormi, e perfectă. Începi să te mişti, nu vreau să te trezesc, nu vreau să mă trezesc la realitate, dar nu. Te apropii de mine, mă iei în braţe, ca şi cum ai ştii că am nevoie de iubire, aşa cum am nevoie de aer. Însă tu continui să dormi. Iar eu continui să zâmbesc. Mă simt împlinită, am tot ce îmi doream, chiar mai mult. Dar, niciodată n-am reuşit să îi arăt şi lui ce simt eu acum.. Oare ştie ? Oare ştie şi pentru că ştie, tace ? Nu ştiu, dar o să îi arăt că pentru mine, doar faptul că îl văd dormind lângă sufletul meu, mă face fericită. Doar faptul că mă ţine în braţe, neconştient fiind, mă face să urlu de fericire, dar tac, nu vreau să-l trezesc, şi încet îl iau în braţe şi îi şoptesc „ te iubesc..” , iar apoi închid ochii să adorm, când aud încet „ şi eu te iubesc” .








Follow

Get every new post delivered to your Inbox.